Nimic şi nimeni nu o va mai aduce înapoi

O cameră îmbrăcată în faianţă albă. O lumină de neon care inunda şi lumina puternic încăperea. Aici. Aici el avea să o „omoare”. Aici el avea să se „sinucidă”.

O mică fiinţă stătea înghesuită într-un colţ. Stătea cu genunchii la gură, cu părul negru răvăşit şi atârnând. O fiinţă pură şi nevinovată stătea ghemuită şi plângea. El. O da, el era cauza. Cuvintele lui ieşeau ca tunetul din gură. Fiecare cuvânt pe care el îl spunea o rănea pe ea, pe aceea fiinţă gingaşe. Reproş peste reproş. Cuvinte adevărate sau false îi ieşeau lui din gură, iar ea nu putea să spună nimic. Doar plângea.

Un monstru pusese stăpânire pe el. Un montru care nu credea că există în el şi pe care nu îl putea controla. Era altcineva. Avea inima însângerată. Sufletul urla în el „Opreştete. Opreştete, îi faci rău. Îmi faci rău. Ne faci rău la amândoi”. Ochii vedeau durerea ei, da nu se putea controla. Mintea aceea bolnavă pusese stăpânire pe el. Un altcineva îl controla, îl manipula ca pe o păpuşe. Se simţea neputincios. Simţea cum îi plânge sufletul. Ştia că fiecare cuvânt pe care îl rostea o îndepărta şi mai mult de el. Ştia că niciodată nu va mai putea să fie iertat. Ştia toate acestea şi totuşi nu se putea controla. „De ce Doamne mă laşi să rănesc singura fiinţă pe care o iubesc? De ce Doamne mă faci să rănesc singurul om care m-a iubit cu adevărat?”, se întreba în timp ce striga la ea. De ce nu se putea oprii?

O vedea în acel colţ plângând. Acei ochii căprui care îl fermecaseră odată, acum erau plini de durere şi vărsau râuri de lacrimi. O vedea acolo înghemuită şi tăcută. Ar fi vrut să o ia în braţe, să o sărute. Ar fi vrut să îi sărute ochii, să-i şteargă lacrimile cu buzele lui aşa cum a făcut-o de atâtea ori. Dar nu putea? Ceva îl oprea. Ceva nu îl lăsa. Nu era el.

Acum regretă, dar ce rost mai are! A doua zi, când şi-a revenit. Când a simţit că e din nou el regretul i-a umplut inima. Acea imagine, cu fiinţa cea mai dragă lui ghemuită şi plângând, îi trecea prin faţă. Retrăia şi încă retrăieşte acel film, acel coşmar, de o mie şi o mie de ori. Acei ochii înlăcrimaţi şi plini de durere îl bântuie la fiecare secundă. Regretă, dar ce rost mai are?!

A doua zi când a realizat ceea ce a făcut a vrut să moară. A vrut să pună capăt la tot, dar e prea laş ca să o facă.

A doua zi i-a cerut iertare şi într-un fel a şi primit-o, dar ce rost mai are dacă el nu se poate ierta? Ce rost mai are dacă ea nu îl va mai lăsa în inima ei?

O lacrimă pentru un „te iubesc”

Cu o noapte înainte ea i-a spus „te iubesc”. El a profitat de întuneric şi a dar drumul la o lacrimă. Ştia că e adevărat. Dar acum, pentru ea şi chiar dacă nu vrea şi pentru el, totul s-a terminat. Chiar dacă el o iubeşte mult şi va face tot ce-i stă în putere să nu o mai rănescă, ea nu îl va mai iubii niciodată la fel. El a îndepărtat-o. El este de vină pentru tot. 

Vrea, dar nu mai poate

Vrea să dea timpul înapoi, dar nu are puterea. Vrea să o vadă din nou fericită. Vrea să o facă din nou să râdă până nu mai poate. Vrea să vorbească din nou cu ea ore în şir. Vrea să o strângă la pieptul lui până ce două corpuri devin unul. Vrea să o sărute pe frunte, pe ochii, pe buze. Vrea să o privească cum doarme noaptea. Vrea să se piardă în braţele ei aşa cum a făcut-o de mi de ori. Vrea să-i simtă din nou mângâierea pe obraz şi acele cuvinte dulci „totul va fi bine”. Ar vrea ca ea să-i spună „Te iubesc dragostea mea. Te iubesc şi nu te voi uita niciodată. Te iubesc şi vreau să fiu a ta”. Ar vrea să o audă din nou „hai, hai să fugim în lume doar noi doi”.

Dar el ştie. El e conştient că tot ceea ce îşi doreşti nu va mai avea niciodată. Ştie că ea nu îl va mai privii niciodată în ochii cu dragoste. Ştie că deşi ea îl iubeşte nu va mai fi niciodată a lui. Ştie că orice ar face nimic nu va mai fi cum a fost la început.

Ştie şi e conştient că acolo, în cămăruţa îmbrăcată în faiaţă albă, el „a omorât-o”.

Ştie că acolo, în încăperea aceia inundată de lumina albă a unui neon, el „s-a sinucis”. 

P.S.

Orice s-ar întâmpla, Dumezeu îi este martor că o va iubii până când va închide ochii de tot. Dumnezeu îi este martor că o va aştepta o veşnicie să se întoarcă la el. Doar el şi Cel de Sus ştiu cât de mult îl doare că a pierdut-o şi cât de mult o iubeşte.