Decembrie 1989 – 2009: 20 de ani libertate captivă

Eram mic. Nu aveam decât nouă ani când la Timişoara se striga pentru prima dată „LIBERTATE”. Mă uitam în jurul meu şi nu înţelegeam prea bine ceea ce se întâmplă. Îmi aduc aminte când tata a venit acasă cu un par în mână, şi-a sărutat toţi cei patru copii şi a plecat. Ştiam că se duce la serviciu. A doua zi a venit acasă. Teafăr. Doi ani mai târziu, el mi-a spus că în seara aceea trebuia să plece la Timişoara, să înăbuşe revolta. Trenurile nu au mai plecat atunci din Vâlcea. Eram mic, nu înţelegeam prea multe.

Câţi îşi mai aduc aminte ca în decembrie 1989 au murit 1142 şi au fost răniţi peste 3100 persoane? Eu nu îmi aduc aminte, dar am citit despre Revoluţie din respect pentru ei.

Să-i lăsăm pe cei care s-au jertfit pentru românica noastră. Să-i lăsăm pe cei care s-au luptat cu regimul comunist pentru ca astăzi, noi să putem spune că trăim liberi. Să-i lăsăm în pace pe cei care au luptat în 1989 şi să ne uităm la cei 20 de ani de istorie LIBERI??!!

Primul nostru an de LIBERTATE a început tot cu violenţe. În ianuarie 1990, pe străzile din Bucureşti s-au auzit cuvinte de genul „Moarte intelectualilor!” sau „Noi muncim, nu gândim!”. Ştiţi cine erau cei care făceau scandal, nu?! Ortacii lui Cozma. Sediile PNL şi PNŢ au fost pentru prima dată vandalizate. Spun pentru prima dată pentru că mai aveau să mai fie o dată. Minerii au plecat la finele lunii ianuarie acasă, pentru câteva zile, deoarece pe 18 februarie Capitala a fost invadată de 4000 de ortaci, aduşi din Valea Jiului pentru „restabilirea ordinii”. România era în haos, în opinia lui Iliescu şi Roman.

În mai 1990 au loc primele alegeri libere din România, iar Ion Iliescu (FSN) este pus, legal, în fruntea ţării. Iliescu a câştigat atunci în faţa lui Radu Câmpeanu (PNL) şi Ion Raţiu (PNŢ). Legalitatea lui Iliescu a fost contestată de sute de oameni care au ieşit în stradă, în Piaţa Universităţii din Bucureşti pe 15 iunie 1990. Protestele acelea aveau să fie oprite, destul de sângeros, de forţele de ordine şi, surpriză, MINERI. Manifestaţiile din iunie 1990 au fost supranumite „Golaniada”', titlu provenind din apelativul „golan”, folosit îndeosebi de către Ion Iliescu.

Iliescu l-a avut ca premier în acea perioadă pe „omul fără gât” (de la plovorul pe gât) Petre Roman. Surpriză. În 1991 minerii au ieşit din nou în stradă. A treia oară. Unii spun că de data aceasta Ion Iliescu i-a chemat, alţii spun că minerii au venit singuri. Cert este că Iliescu şi premierul Roman nu prea se înţelegeau. Pe 25 septembrie, Miron Cozma şi ortacii lui au ajuns la Bucureşti şi i-au cerut demisia lui Roman, care....nu şi-a dat-o, dar care pe 16 octombrie 1991 a fost schimbat cu Teodor Stolojan.

Tot în 1990 au început şi marile privatizări. Nu are rost să spun cum au fost făcute ele, de-a lungul anilor, dar pot aminti câteva: Romtelecom, Sidex, Combinatul Siderurgic Reşiţa, IPRS Băneasa, Petrom.

În octombrie 1992, Ion Iliescu (acum şef la FDSN) este reales în funcţia de preşedinte al României. Iliescu l-a învins în turul doi al alegerilor pe Emil Constantinescu (CDR). Iliescu îl numeşte premier pe Nicolae Văcăroiu, pe data de 20 noiembrie 1992 şi care rămâne, surprinzător, în funcţie până pe 11 decembrie 1996, când Iliescu este schimbat.

Pe 17 noiembrie 1996, românii votează schimbarea. Majoritatea românilor îl votează preşedinte pe Emil Constantinescu (CDR), în defavoarea lui Ion Iliescu (PDSR). Nu ştiu cât de fericită a fost schimbarea având în vedere că România a avut trei premieri în patru ani: Victor Ciorbea (12 decembrie 1996 - 17 aprilie 1998); Radu Vasile (17 aprilie 1998 - 22 decembrie 1999) şi Mugur Isărescu, interimar (22 decembrie 1999 - 28 decembrie 2000).

Mandatul lui Constantinescu a fost umbrit şi de alte evenimente, dar cele mai grave fiind mineriadele din ianuarie şi februarie 1999.

Românii, sătui de schimbare îl realeg, pentru a treia oară (???!!!) pe Ion Iliescu, pe data de 10 decembrie 2000. Culmea este că în turul al doilea, Iliescu s-a luptat cu Corneliu Vadim Tudor (PRM). Iliescu trage din nou lozul câştigător în ceea ce priveşte premierul şi în numeşte pe Adrian Năstase, (28 decembrie 2000 - 28 decembrie 2004).

Acest premier, Adrian Năstase, a fost acuzat de corupţie, de trafic de influenţă şi altele (gen „mătuşa Tamara” sau „Zambaccian”), avea să fie împins în faţă de Iliescu (PSD + PUR) în lupta pentru preşedinţie, din decembrie 2004. Atunci, Traian Băsedscu (PD+PNL = Alianţa D.A.), un alt politician contestat (dosarul „Flota”) avea să piardă în faţa lui Năstase, dar câştiga în turul al doilea. Băsescu i-a spus lui Năstase, în noaptea dintre 12-13 decembrie 2004, „Adriane nici nu ştii, cât de mic începi să fii”. Şi a avut dreptate. Adrian Năstase a dispărut de pe şcena politică românească.

Nici Băsescu nu a avut un mandat liniştit. Numit premier, Călin Popescu-Tăriceanu s-a certat cu Băsescu, iar românii au devenit martorii unui bâlci politic. Chiar şi aşa, Băsescu se poate mândri că a semnat intrarea României în NATO (29 martie 2004) şi în Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007).

Tot în mandatul lui Băsescu mai avem de subliniat alte patru momente istorice. Pe 19 mai 2007, românii sunt chemaţi la referendum pentru a vota sau nu demiterea preşedintelui. Demersul a fost iniţiat de PSD. Surpriză, românii l-au reales pe Băsescu (a doua oară). În toamna lui 2007, românii sunt chemaţi din nou la referendum. De data aceasta să aleagă dacă vor sau nu votul uninominal. Românii şi-au dat acordul, iar în 2008 au votat „omul şi nu lista”. RELATIV. Al treilea moment important a fost demiterea Guvernului Boc, într-o zi de marţi, 13 octombrie 2009. Nu are rost să mai comentăm acest lucru. Bun sau rău.

Al patrulea moment sunt alegerile din noiembrie – decembrie 2009. Băsescu a câştigat, încă o dată, alegerile, de data acesta în defavoarea lui Mircea Geoană (PSD+PC). De ce spun că este un moment important şi chiar unicat în istoria României? Din simplul motiv că un partid politic, PSD, a contestat alegerile mai mult decât verbal. Pentru prima dată în 20 de ani, în România s-a ajuns la o verificare a buletinelor nule de vot.

Pentru omul obişnuit nu mai contează cine va fi sau nu preşedinte. Important este că ţara are nevoie de unul.